Privesc marea, de pilda, si o pierd
Dincolo de rasarit si apus…
Privesc muntele, si de cele mai
Multe ori cred ca este prea greu
Pentru mine de urcat....
Si, ma intreb oare, de ce varful lui
Nu este mai aproape de mine ?
Cum de l-ai facut atat de inalt ?...
Cobor apoi, o clipa,
In gandurile mele, si ma intreb:
Pot si vor ele sa fie atat de aproape
De Tine...incat, ar putea sa priveasca
Marea dincolo de rasarit si apus,
muntele anevoios sa-i atinga
fara preget varful?
in existenta-mi limitata,
ma intreb: Oare imi dai voie sa gandesc
Mai departe cum ca, acolo
Esti Tu, si ai putea sa-ti faci timp
sa stai de vorba O Clipa cu mine?...
Ca un Parinte cu al Lui copil, schimband
Prieteneste, glasuri inocente
De ganduri infinite in Timpul
Fara de sfarsit in al Tau Templu.
.....................................................
Cobor mai apoi din constiinta mea,
Trista si ingandurata de starea lumii...
Pe treptele anevoioase ale caderii mele,
Insa,
Privirea Ta o intalnesc...
Calda si imbietoare ca
Adierea vantului linistit
La auzul Soaptelor(Vocii) Tale...
Venita sa ma salveze
Din ‘ghearele’ deznadejdii...
Gandul meu nu poate trece dincolo
De dealul din zare, dincolo de
Marea, ‘cunoscatoarea lumii’…
Caci trebuie sa fie prea puternic
Sa ajunga la Tine...
Nu stiu daca in neputiinta mea
Voi putea vreodata sa sadesc
In fiinta mea, gandurile care
Vor putea ajunge la Tine fara preget...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu